Din credință în conștiență,cum m-am regăsit pe mine între Dumnezeu și Coaching-ul sistemic

Nu știu dacă poveștile mele vor schimba vieți, dar știu cu siguranță că mi-au schimbat-o pe a mea. Și poate, într-un fel sau altul, te vei regăsi și tu în ele.

Am ales să scriu aici, pe acest blog, nu din perfecțiune, ci din adevăr. Din tot ceea ce am trăit, din tot ceea ce m-a durut, din tot ceea ce m-a ridicat și m-a reconstruit, de fiecare dată, puțin câte puțin.

Prin aceste rânduri îți deschid o parte din sufletul meu. Nu sunt doar cuvinte, ci trăiri. Sunt bucăți din viața mea, așa cum a fost ea, cu lumină și întuneric, cu căderi și renașteri, cu momente în care m-am pierdut și momente în care m-am regăsit.

Am decis ca prin acest blog să vă povestesc despre experiențele mele de viață și despre cum toate aceste experiențe s-au transformat prin Coaching-ul sistemic. Pentru că, de multe ori, viața ne duce în locuri în care nu am fi ales să mergem, dar exact acolo ne întâlnim cu noi.

Ceea ce, la un moment dat, părea durere, confuzie sau pierdere, s-a transformat, în timp, în înțelegere, conștientizare și creștere.

Toate aceste experiențe, împreună cu lucrul profund cu mine însămi, m-au șlefuit, m-au modelat și m-au adus, pas cu pas, mai aproape de esența mea, de cine sunt cu adevărat.

Am crescut în credință. Bunicul meu era un om profund credincios și, încă de mică, mă lua cu el la biserică. Mergeam pentru că așa trebuia, dar în același timp simțeam o liniște care nu putea fi explicată. Nu înțelegeam multe atunci, dar ceva din mine se conecta cu acel spațiu, cu acea energie, cu acea liniște.

Mai târziu, în școala primară, am studiat în limba germană și am intrat în contact și cu credința catolică. Acolo am învățat o rugăciune simplă, dar profundă, pe care o rostesc și astăzi dimineața și seara. Fără să îmi dau seama atunci, acea rugăciune a devenit o ancoră pentru sufletul meu.

Anii au trecut, iar credința mea a rămas, dar mai mult la suprafață. Mă rugam, însă nu profund. În interiorul meu exista o dorință, o chemare de a înțelege mai mult, de a simți mai mult, de a trăi credința cu adevărat.

Viața însă m-a dus într-un punct de cotitură. După destrămarea unei căsnicii, după pierderea unui loc de muncă, după o epuizare profundă în încercarea de a face față tuturor situațiilor și chiar după o intervenție chirurgicală, am ajuns într-un loc în care nu mai știam cine sunt. Simțeam un gol interior greu de descris, dar exact în acel gol a început transformarea mea.

Am ajuns într-un sat din România, la un preot despre care se vorbea mult. Un sat mic, cu o biserică micuță sus pe deal, desprinsă parcă din poveștile copilăriei mele. O biserică ortodoxă, religia în care am fost botezată.

Era un loc simplu, dar cu o energie aparte, unde veneau oameni din toate colțurile țării. Preotul de acolo era un om cu un suflet extraordinar, cu har și cu o lumină pe care o simțeai fără să fie nevoie de cuvinte.

Am început să merg acolo săptămânal, iar după o perioadă m-am apropiat tot mai mult. Fără să planific, am ajuns să locuiesc acolo timp de doi ani. A fost una dintre cele mai transformatoare perioade din viața mea.

Ajutam la biserică cu tot ce puteam, găteam, serveam, spălam vase, țineam post, citeam psaltirea și participam la slujbe. Trăiam într-o stare continuă de rugăciune și prezență. Acolo am învățat ce înseamnă, cu adevărat, credința trăită.

Am fost martoră la lucruri pe care, dacă mi le-ar fi povestit cineva, probabil nu le-aș fi crezut. Am trăit minuni, iar și astăzi, când îmi amintesc acele momente, simt fiori.

Am avut șansa să ajung și în Israel, iar acea experiență a fost una profundă, aproape imposibil de descris în cuvinte. Fiecare rugăciune, fiecare cântare, fiecare loc sacru le simțeam în tot corpul meu.

Acolo am fost din nou botezată, exact în locul unde Sf. Ioan Botezatorul l-a botezat pe Isus.

A fost ca și cum fiecare celulă din mine se reconecta la ceva mult mai mare decât mine. Ca și cum renașteam. A fost ca și cum aș fi trăit într-o altă dimensiune. Mi-au trebuit luni de zile după întoarcere pentru a mă reancora complet.

Preotul a devenit duhovnicul meu și, pentru mine, a fost ca un al doilea tată. În acel sat mi-am regăsit liniștea, bucuria și o siguranță interioară pe care nu o mai simțisem înainte.

Și totuși, la un moment dat, am simțit că trebuie să plec. În adâncul sufletului meu știam că drumul meu nu se oprește acolo, că am o altă misiune.

Am revenit în viața de zi cu zi, iar o perioadă totul a fost liniștit. Eram bine, eram împăcată și chiar mândră de mine pentru cât de departe ajunsesem.

Dar viața are propriul ei mod de a ne arăta ceea ce încă nu am învățat. Tot ce trăisem înainte s-a întors, ca un bumerang, dar mult mai intens. A fost momentul în care am realizat că, deși credința m-a susținut și m-a ținut în picioare, mai era ceva de înțeles.

Atunci a început adevărata călătorie spre mine.

Am descoperit Coaching-ul sistemic și am început

să lucrez conștient cu mine, prin exerciții, introspecție și dezvoltare personală. Și atunci am înțeles un lucru esențial: credința te ridică și te susține, dar dacă nu îți vezi tiparele și credințele care îți conduc viața, vei repeta aceleași experiențe, doar cu alți oameni și cu o intensitate mai mare.

Coaching-ul sistemic m-a învățat să văd mai multe oportunități decât înainte. M-a învățat să simt mai profund și să îmi dau voie să simt, fără să mai cred că este ceva în neregulă cu mine. Am înțeles că simțirea este un ghid, nu o slăbiciune.

Am realizat că putem uita experiențele prin care trecem, dar felul în care ne-am simțit în acele momente rămâne în noi pentru totdeauna.

Coaching-ul sistemic m-a învățat să aud dincolo de ceea ce se spune, să simt ceea ce cuvintele nu exprimă, pentru că ele sunt, în esența lor, niște ustensile magice. M-a învățat să văd nu doar la suprafață, ci în profunzime, în interiorul lucrurilor.

M-a învățat să „miros” de la distanță, să intuiesc, să îmi ascult și să îmi folosesc intuiția.

Am înțeles că trupul nostru vorbește cu noi și ne transmite semnale înainte ca lucrurile să se întâmple în realitatea noastră. În acea liniște cu mine însămi, în profunzime, am învățat să îmi ascult corpul și să îmi dau voie să simt.

Să simt durerea. Copleșirea. Suferința.

Să trec prin ele… și să le transform.

Am înțeles că nu era nimic în neregulă cu mine pentru că simțeam. Doar că, înainte, fugeam de aceste trăiri pentru că nu știam cum să le gestionez.

Astăzi, îmi mulțumesc pentru fiecare simț din corpul meu. Îl ascult. Îl onorez. Îl eliberez.

Și astfel… trăiesc în libertate.

Pentru mine, Dumnezeu este bunătate.

Este iubire.

Este lumină.

Astăzi, Dumnezeu nu mai este doar „acolo sus”. Dumnezeu trăiește în inima mea. Am înțeles că sunt creație din Dumnezeu și că o parte din El trăiește în mine. Și am învățat să mă rog Dumnezeului din mine, celui care este mereu prezent în viața mea.

Pentru mine, magia a apărut în momentul în care credința și Coaching-ul sistemic s-au întâlnit.

Toate experiențele mele, chiar și cele dureroase, m-au șlefuit și m-au adus aici.

Astăzi continui să fac acatiste, așa cum m-a învățat duhovnicul meu, iar de fiecare dată când îl vizitez, inima mea este plină. Acel sat și acea biserică au rămas a doua mea casă.

În fiecare zi sunt recunoscătoare pentru credința profundă din sufletul meu și pentru omul care am devenit.

Astăzi trăiesc aliniată, în credință, în minte, în inimă, în suflet și în corp.

Și abia atunci s-a produs adevărata magie în viața mea.

Eu cred cu tărie că Dumnezeu lucrează prin oameni. Orice interacțiune, plăcută sau mai puțin plăcută, te șlefuiește și te apropie de esența ta divină, de darurile și harurile cu care ai fost născut, de misiunea ta pe acest Pământ, în această viață.

Nihil sine Deo 🤍